Radio Simplu

Nu ar trebui să ne fie totuna cu cine alegem să ne trăim viața. Ne poate costa o viață!

Psiholog, scriitor, om de lume, Gaspar Gyorgy, a scos de curând o nouă carte: #Mindfulnessurban, o carte despre acceptarea vieții așa cum vine ea, cu bune și cu rele. Gaspar a adus în discuțiile publice concepte cum ar fi: Copilul invizibil, Revoluția iubirii, concepte care au dat și titlurile cărților sale.
Ce ai învățat și ce s-a întâmplat cu oamenii în cei 12 ani de când faci terapie de cuplu?
Exprimarea de suprafață a problemelor s-ar putea să varieze, dar dacă ar fi să analizăm totuși problemele, sursa lor rămâne aceeași: cutremurul de la nivelul siguranței dintre cei doi parteneri.
Cred că nu ar trebui să ne fie deloc totuna cine este omul alături de care alegem să ne trăim viețile, pentru că, alături de acest om putem simți ce este iadul sau raiul pe pământ. Și cred că noi toți, indiferent de vârstă, de orientare sexuală, de etnie, atunci când vine vorba de iubire, trecem printr-un proces în mai multe etape. La început ne îndrăgostim de proiecțiile din capul nostru, ne îndrăgostim romantic și atunci ne străduim să vedem doar latura cea bună la cel pe care îl iubim. Este esențială această îndrăgostire romantică pentru avansarea spre cea de-a doua etapă: lupta pentru putere sau, cum spun eu, lupta pentru iubire.
În această etapă începem să vedem defectele celuilalt, imperfecțiunile și chiar să le exagerăm puțin. În prima etapă exagerăm calitățile, în cea de-a doua, exagerăm defectele.
În această etapă avem șansa de a vindeca mai toate rănile cu care am venit de acasă, din familia de origine. Partenerul ne face să retrăim aceeași stare negativă pe care am trăit-o atunci când eram mici. Și aici se produce miracolul, Cristina! Aici se poate dovedi cu adevărat valoarea relației de cuplu pentru că, în funcție de „bunătățile psihologice” care vin de la partenerul sau partenera mea, eu mă pot vindeca în sfârșit. Însă capcana e că eu mi-am ales inconștient o parteneră/partener căreia/căruia nu-i e deloc confortabil să-mi ofere ceea ce eu am nevoie.
De exemplu, inconștientul meu e atât de pervers, încât în momentul în care m-a încurajat să mă îndrăgostesc, m-a împins în brațele unei femei care are un mix de plusuri și minusuri ale adulților care m-au crescut pe mine când eram mic. În prima etapă văd plusurile, în a doua minusurile. Dacă partenera mea în acest moment își va activa empatia atât de mult încît să îmi ofere ceea ce nimeni nu a făcut până la ea, atunci eu mă voi vindeca. Cu alte cuvinte dacă fiecare dintre noi reușește să vadă suferința celuilalt și să-l accepte și să-l ajute, atunci se poate avansa către cea de-a treia etapă. Aceasta este un fel de nirvana a relațiilor, pentru că e ceea ce se numește iubirea matură.
În cea ce-a doua etapă, atunci când vedem minusurile în celălalt, apare un tip de interacțiune care prezintă riscul de a deveni un tipar, un pattern. Intrăm într-o buclă din care nu mai putem ieși. Oamenii care au duhovnici, sau nași implicați sau un terapeut, ies mai ușor din această buclă, pentru că reușesc să schimbe mai ușor mindsetul și să-și dea seama în primul rând că nu întâmplător și-au ales partenerul pe care îl au. Când apar problemele în această a doua etapă, tendința automată a fiecărui om este să spună că nu se află în relația potrivită și să plece.

Se spune că este foarte ușor să ieși dintr-o relație și este adevărat, însă dacă vrei să ieși dintr-o relație într-o manieră conștientă, e la fel de greu cu a rămâne în ea.

Da, atunci apare replica aia standard: „nu mai există poveste între noi”.
Da, așa e, numai că… e greșit. Abia atunci apare povestea, pentru că tot ce a fost până aici a fost chimie, euforie, dar pentru a rămâne în relație, e nevoie de mai mult. E nevoie de convingerea că persoana de lângă mine e persoana lângă care vreau să-mi trăiesc viața. Și nici măcar nu mă refer la o convingere de 100 la sută, e suficient și 60 la sută.

Ce-i întrebi pe partenerii dintr-un cuplu când vin prima dată la tine în terapie?
„Te vezi alături de această persoană peste 30 de ani?” Dacă răspunsul este „nu mă văd alături de această persoană”, relația este încheiată. Dacă răspunsul e „nu știu, nu am încredere, însă dacă ar fi să mă gândesc la viitor, mi-aș dori să fie acolo”… atunci, de fapt, răspunsul este „da, mai am energie să investesc în relație”.

Cine vine la terapie?
Femeile sunt cele mai curajoase.

Dar bărbații, de ce nu?
Pentru că e o chestie de educație… Fetele sunt educate în așa fel încât să-și asume vulnerabilitățile și să vorbească despre asta, băieții sunt educați în așa fel încât să fie perfecți, curajoși și fără vulnerabilități. Ei trebuie să depășească singuri toate problemele, nu-i așa?