N-o urăsc, nu vreau să sufere mai mult decât o face deja. Știu că ea mă urăște, crede că-i fur din fericirea cuvenită. Nici măcar nu vreau să i se dărâme castelul de minciuni… spuse de ține, înghițite de ea…
Știu că are impresia că lupt cu ea pentru tine, dar eu n-o fac. N-am luptat o secundă cu ea, n-am văzut-o niciodată ca pe un inamic în calea fericirii mele. Singurul inamic în calea fericirii tuturor ești tu. Te-ai transformat în propriul tău inamic, mai apoi în inamicul nostru, al meu și-al ei.
Cu tine am luptat mereu… și eu și tu. Am încercat împreună să descoperim ce se ascunde în spatele neliniștii tale, a suferinței ascunse și a fericirii de suprafață. Și ce-am găsit? Un om iubit de restul, dar neiubit suficient de el însuși, ca să și aleagă fericirea. Ți-ai ascuns sufletul bine, așa încât să-ți fie greu și ție să-l mai găsești… dar uneori urlă și ți-e imposibil să-l ignori. Atunci iei măsuri. Uneori îți ajunge un „mi-e dor și mie” sau „liniștește-te, încă te iubesc”… și-ți rămâne sufletul la fel de sărac.
Cu ce ți-ai greșit, scumpule?
