Când Ema l-a văzut pe soțul ei, Ionuț, ieșind dintr-o secție de maternitate într-un costum de designer, ținând în brațe două bebelușe, lumea ei s-a prăbușit. Hotărâtă să descopere adevărul, a urmat urmele.
Dimineața a început ca oricare alta. Eram în bucătărie, privind cele două linii roz pe testul din fața mea. Gravida. Din nou. Mâna mi-a mers instinctiv pe burtică.
O parte din mine simțea bucurie. Bebelușii sunt o binecuvântare, nu-i așa? Dar apoi realitatea m-a lovit, și pieptul mi s-a strâns. Cum aveam să facem față?
Ionuț deja muncea din greu ca îngrijitor, iar jobul meu de bonă abia acoperea cheltuielile pentru mâncare. Tibi, băiatul nostru de 7 ani, are nevoie de încălțăminte nouă, iar mașina noastră face un zgomot care nu sună deloc ieftin de reparat.
Ionuț stătea în sufragerie, legându-și cizmele. Umerii i se lăsaseră, ca de obicei, povara lumii apăsându-l.
„Te-ai trezit devreme,” spuse el, cu vocea la fel de calmă ca întotdeauna.
Am dat și eu din cap, nevrând să-l deranjez. Ionuț purta mereu atât de mult fără să se plângă. Nu puteam să adaug încă un lucru pe umerii lui. Nu încă.
În acea zi, l-am dus pe Tibi la bunica și am plecat la medic. Clinica era liniștită. M-am așezat în sala de examinare, bătând din picior în timp ce așteptam rezultatele de la doctorul Paul.
Apoi, l-am văzut.
La început, am crezut că mi se face o fantezie. Nu putea fi Ionuț, nu-i așa? Dar acolo era, mergând pe coridor spre secția de maternitate. Numai că nu era Ionuț cel pe care-l cunoșteam.
Purta un costum negru, elegant, genul de care doar pe la televizor îl vedeam. Părul îi era perfect pieptănat, iar la încheietura mâinii strălucea un ceas care prindea lumina la fiecare pas. Dar ceea ce mi-a strâns stomacul a fost faptul că ținea în brațe două bebelușe, înfășurate în pături pastelate.
„Ionuț?” am șoptit, înghețând în loc. Vocea mi s-a blocat în gât, dar am forțat-o să fie mai tare. „Ionuț!”
El nu s-a uitat nici măcar o dată spre mine.
„Ionuț! Ce faci aici?” am strigat, cu vocea tremurândă.
Nimic. El continua să meargă, ca și cum nu mă auzea.
Am rămas pe hol, cu inima bătându-mi cu putere, privind ușa pe care Ionuț o traversase. Mintea mea se învârtea cu întrebări. Bebelușii aceia, costumul lui, acea mașină nu aveau niciun sens.
Am împins ușa și am pătruns în secția de maternitate. Camera era luminoasă, cu soarele care pătrundea prin ferestra largă și luminând pereții pastlati. În colț, o femeie își punea hainele unui bebeluș într-o geantă de designer. S-a uitat la mine când am intrat.
La început am înghețat. Era uluitoare, înaltă și elegantă, cu părul roșcat perfect aranjat și fața care părea că ar trebui să fie pe coperțile revistelor. Purta un halat de mătase și chiar și în acest decor de spital, emana bogăție și rafinament.
„Pot să te ajut cu ceva?” a întrebat, cu o voce politicoasă dar rezervată.
Am încleștat pumnii, iar vocea mi-a tremurat când am vorbit. „Sunt Ema. Îl caut pe soțul meu, Ionuț.”
Culoarea i-a dispărut din față. „Soțul tău?”
„Da,” am spus ferm, apropiindu-mă. „Ionuț. Tocmai l-am văzut ieșind din această cameră cu două bebelușe în brațe. Ale tale, presupun?”
Ea a clipit repede, apoi s-a așezat încet în scaunul de lângă pat. „Așteaptă. Îmi spui că Ionuț este căsătorit?”
Am râs amar. „Nu știai? Ei bine, lasă-mă să îți explic—eu și Ionuț suntem căsătoriți de nouă ani. Avem un băiat de 7 ani și eu sunt însărcinată cu al doilea copil. Aș vrea să îmi spui ce se întâmplă aici?”
Femeia mă privea fix, făcându-și gura tare înainte de a vorbi. „Ionuț mi-a spus că e divorțat.”
„Bineînțeles că ți-a spus asta,” am spus aspru. „Și dacă tot suntem la subiect, poți să îmi explici cum un bărbat care lucrează ca îngrijitor, abia reușind să repare mașina noastră, a reușit să impresioneze pe cineva ca tine?”
Ochii ei s-au îngustat și s-a ridicat, încrucișându-și brațele. „Așteaptă un moment. Ce vrei să spui, îngrijitor? Ionuț mi-a spus că tatăl său era un om de afaceri bogat și că a moștenit o avere.”
Am simțit că pământul s-a dus de sub picioarele mele. „Ce?” am șoptit.
Femeia a ridicat vocea, incredibilă. „Da! Mi-a spus acum doi ani că era în oraș pentru o afacere. Conducea o mașină frumoasă—un brand de lux—și mânca într-unul dintre cele mai scumpe restaurante din oraș. Acolo ne-am întâlnit. Mi-a spus că venise doar pentru câteva zile, dar după ce am început să ne vedem, a decis să rămână.”
Am clătinat din cap, abia fiind capabilă să procesez ce spunea. „Nu, nu poate fi adevărat. Noi ne-am luptat ani de zile. Abia ne permitem vacanțe, ce să mai vorbim despre mașini de lux sau mese la restaurante scumpe!”
Am stat tăcute câteva momente, povara minciunilor lui Ionuț apăsându-ne pe amândouă. În cele din urmă, femeia a spart tăcerea.
„Numele meu este Clara,” a spus ea încet. „Și dacă ce îmi spui tu este adevărat, cred că amândouă merităm să auzim adevărul de la el.”
Am dat din cap, cu voce fermă. „O să-l confruntăm. Împreună.”
Am ajuns rapid la domeniul Clarei și l-am găsit pe Ionuț în camera copiilor, ținând unul dintre gemeni. S-a uitat la noi și, pentru o clipă, expresia lui s-a schimbat de la surpriză la panică pură.
„Ema? Ce cauți aici?” a bâiguit el.
„Spune-mi tu, Ionuț,” am strigat. „Ce cauți aici, îmbrăcat ca un star de film, ținând bebeluși care nu sunt ai mei?”
Amândouă am privit încruntate. „Și de ce nu mi-ai spus că ești căsătorit?”
Ionuț a suspinat și a pus bebelușul în pătuț. „Uite, pot să explic.”
„Atunci explică!” am spus amândouă, în cor.
Ionuț a dat din mâini și a început să meargă agitat prin cameră. „Acum doi ani, tatăl meu a murit. Mi-a lăsat o moștenire—300.000 de dolari.”
„Ce?” am clipit. „Mi-ai spus că nu avea nimic!”
Ionuț a suspinat. „I-am spus Clarei că eram în oraș pentru afaceri. A crezut în mine. Am crezut… credeam că aș putea să o scot la capăt, să încep o viață nouă. Vroiam să-ți spun, Ema, dar…”
„Dar ce?” am țipat. „Ți-ai terminat banii?”
Clara a făcut un pas înainte, cu fața palidă de furie. „Mi-ai spus că tatăl tău era milionar și că așteptai restul averii!”
Ionuț a închis ochii. „Am… exagerat puțin.”
„Exagerat puțin?” a șuierat ea. „Mi-ai mințit! Pe amândouă!”
Ionuț a ridicat mâinile. „Uite, nu am vrut să ajung aici. O să rezolv eu. Aveam nevoie de o cale de ieșire din toată treaba asta.”
Am stat și l-am privit, cu inima frântă. „Aveai deja o familie, Ionuț.”
Clara s-a întors spre mine. „Eu sunt gata să-l las. Și tu ar trebui să faci la fel.”
Ionuț a plecat în acea noapte fără nimic altceva decât hainele de pe el. Nici una dintre noi nu dorea să-l mai vadă vreodată.
Săptămâna următoare, am depus cererea de divorț. Nu a fost ușor, dar trebuia să o fac. Tibi merita mai mult. Meritam mai mult.
Clara a luat și ea o decizie. „Nu se va apropia de acești copii,” mi-a spus ferm. „Mă voi ocupa eu de partea mea.”
Am dat din cap. „Bine. Nici nu vreau să se apropie de familia mea.”
Câteva zile mai târziu, Clara m-a sunat. „Ema, mă gândeam,” a spus ea. „Ești puternică și se vede că îți pasă de familie. Știu că poate suna ciudat, dar am putea să avem o relație de colaborare.”
„O relație de colaborare?” am întrebat eu, cu precauție.
„Ca bonă,” a spus ea. „Am nevoie de ajutor cu gemenii. Te voi plăti bine și vei putea să stai în casa pentru personal. E… cel mai puțin pe care îl pot face după toate astea.”
Am rămas mută. La început nu știam ce să spun, dar, în cele din urmă, am fost de acord. Clara nu era răufăcătoarea în povestea mea. Era la fel de înșelată ca și mine și amândouă voiam să mergem mai departe.
Trei luni mai târziu, am născut al doilea copil, o fetiță minunată. Munceam ca bonă pentru Clara, trăind într-o casă mică dar confortabilă pe domeniul ei. Pentru prima dată în ani, mă simțeam stabilă.
Viața nu era ceea ce plănuisem, dar era din nou a mea. Ionuț era plecat, dar eram mai puternică decât am știut vreodată că pot fi.
Uneori, trădarea duce la libertate. Și libertatea? Merita totul.
