În urmă cu un secol, ţăranii români credeau că fiecare zi a săptămâni este o făptură mitică, rea sau bună şi toate activităţile zilnice se programau după credinţe şi superstiţii. Lunea nu se dădeau bani, marţea nu se însămânţa ,miercurea nu se făceau petreceri. Nu se mânca sâmbătă dumineaţa, iar duminica nu se planta nimic.
În calendarul popular al românilor de acum un veac zilele săptămânii aveau o semnificaţie aparte. Dacă în prezent, zilele de luni sau de duminică sunt simple noţiuni de măsurare a timpului. în veacul trecut, când ţăranul român se ghida numai după credinţe şi superstiţii, zilele săptămânii erau privite precum nişte făpturi legendare, bune sau rele, benefice sau periculoase.
Potrivit calendarului popular prezentat de etnologul Elena Niculiţă Voronca în „Datinile şi crediniţele poporului român”, zilele săptămânii erau personificate mitic în credinţa populară şi erau fie femei, fie bărbaţi.
Ziua de luni era bărbat şi era considerată o zi bună pentru începutul tuturor lucrurilor. Se spunea despre cei născuţi într-o zi de luni că vor avea noroc şi viaţă lungă.
Marţea era tot bărbat, dar era o zi proastă şi rea în care nu se începeau lucruri noi. „Marţea nu-i de spor, nici de-ajutor”, gândeau ţăranii români în urmă cu un veac. Întruchiparea mitică a zilei de marţi era Marţolea, o divinitate malefică care aducea ceasuri rele.
„Marţi s-a urzit lumea, marţi nu-i bine de urzit”, nota etnologul Voronca în 1903 din credinţele populare ale românilor despre zilele săptămânii.
Miercuri era femeie şi era considerată o zi bună. Era ziua în care ţăranii posteau pentru Maica Domnului, ziua în care se puneau cloşti şi în care se începea aratul. Miercurea era ziua în care ţăranii credeau că s-a născut Soarele. Personificarea zilei era văduva Sfânta Miercuri şi, în memoria văduvei, ţăranii nu făceau petreceri miercurea şi nu organizau nunţi.
„Joia e jumătate bărbat şi jumătate femeie”, mai consemna Elena Niculiţă-Voronca în cartea din 1903. Era ziua benefică dragostei şi căsătoriilor. Se considera că cei născuţi joia vor avea noroc, mai ales în dragoste.
Personificarea rea a zilei era Joimăriţa, o divinitate malefică care apărea în anumite zile din an, în postul Paştelui sau al Crăciului, şi îi pedepsea pe cei care nu respectau canoanele religioase.
În calendarul popular existau acum un secol „joile oprite”, zile în care ţăranii nu munceau. În credinţa că, respectând „joile oprite” îşi protejau recoltele în perioada de primăvară de furia naturii, ţăranii nu ieşeau la muncă în anumite zile de joi.
Vinerea era tot femeie, o zi benefică care stătea sub semnul multor superstiţii şi interdicţii.
În credinţa populară, ultima zi de lucru a săptămânii se personifica în Sfânta Vineri, o bătrână blajină şi bună la suflet. Sfânta Vineri era un personaj mitologic bun pentru cei care respectau interdicţiile stabilite de post.
Altfel, personajul se transforma într-unul malefic, care îi pedepsea pe necredincioşi.
„Vinerea, cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi toarce maţele, cine sparge ou face culcuş moroilor în casa lui, cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe calea pe care o trece desculţă, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine aţâţă focul îşi aţâţă flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…”, se notează în „Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti din 1907.
Sâmbătă era o femeie şi, în urmă cu un secol, era ziua în care se dădea de pomană.
Duminica era, în calendarul popular, tot o femeie.Personificarea zilei , Sfânta Duminică, era văzută ca cea mai sfântă dintre toate, fiind închinată lui Dumnezeu şi dedicată odihnei. Ţăranii credeau despre Sfânta Duminică că este verişoara Sâmbetei care locuia într-un palat de aur, dincolo de ”apa sâmbetei”.
